My thanks to Andrei Ursu, Madalin Hodor, and the people at Noua Revista de Drepturile Omului http://www.revistadrepturileomului.ro/home.html for integrating my research into their latest publication in Romania! I look forward to any comments or questions you may have at rolandothomasson@gmail.com .
Ziarul „Armata Poporului” din 1990 şi Revoluţia Română din Decembrie 1989: despre diversiunea radio-electronică şi moartea lui Trosca (Roland O. Thomasson)
This article looks at what was published in the weekly newspaper of the Romanian Defense Ministry 28 years ago in 1990. The author assumes that in its investigations of December 1989, the Military Procuracy has not considered it worth its time and effort to flip through the pages of „Armata Poporului.” This, the author argues, is unfortunate, as in those pages are to be found many clarifying details important to understanding what happened in December 1989. The author focuses on two examples in this article: 1) what „Armata Poporului” wrote about the so-called radio-electronic diversion and 2) what „Armata Poporului” wrote about the so-called USLA tragedy in front of the Headquarters of the Defense Ministry on 24 December 1989. These materials, the author believes, can assist the military prosecutors in their search for the truth about what happened in December 1989.
Diversiunea Radio-Electronică
The Military Procuracy declared in its communique of 18 December 2017 on the “Status of the Revolution Files” that, as a result of its new investigations, “there now exists a better understanding of the radio-electronic diversion” (“urmare a probatoriului administrat există o mai bună înțelegere a diversiunii radio-electronice”).[1] This was a significant, if subtle change, when one considers former Military Prosecutor General Dan Voinea’s dismissal of the alleged “radio-electronic diversion” as “perhaps in reality just simple computer games or something.” For example, in December 2005, Voinea engaged in this exchange with the journalist Romulus Cristea:
Războiul electronic, un joc pe calculator
– A fost practicat războiul electronic pe durata evenimentelor din decembrie 1989? Ce dovezi există? (Romulus Cristea)
– Acest război electronic a fost deseori invocat ca un factor care a creat perturbări, confuzii. Prin acest război electronic s-ar fi simulat anumite ţinte considerate iniţial elicoptere teroriste. Poate că in realitate erau simple jocuri pe calculator sau mai ştiu eu ce…[2]
Back to the Future
But, in fact, downplaying the existence of the radio-electronic diversion did not originate with Dan Voinea. In December 1994, the Military Procuracy under the direction of Voinea’s predecessor, Samoilă Joarză, published the following “opinion” about the so-called radio-electronic diversion, which clearly casts doubt on—and was interpreted by researchers of December 1989 at the time as casting doubt on–the existence of a radio-electronic diversion in December 1989.
Trebuie să relevăm faptul că în perioada de după 22 decembrie 1989 au existat acţiuni de diversiune ce au produs efecte atît în acţiunile maselor de civili cît şi în rîndurile forţelor armate. Se pare că efectul cel mai puternic l-au avut acele „informaţii” vehiculate de către TVRL. În ceea ce priveşte intoxicarea anumitor eşaloane ale armatei a rezultat că, în numeroase cazuri, aceasta a pornit dinspre structurile superioare către unităţile operative inferioare. Considerăm util să menţionăm aici că, în cursul cercetărilor întreprinse asupra fenomenelor de „război radio-electronic” şi „diversiune”, parchetul militar a fost pus într-o situaţie limită.
Pe de o parte, ceea ce s-a definit ca „diversiune telefonică” nu poate fi acum probată prin mijloace materiale (inclusiv mijloace tehnice). Pe de altă parte, chiar în situaţia în care s-a încercat administrarea unor probe materiale referitoare la „războiul radio-electronic” parchetului i-au fost puse la dispoziţie doar concluziile unor specialişti militari. Cum o anchetă penală nu poate fi executată după principiul „crede şi nu cerceta”, în anumite cauze au fost solicitate mijloace de probă – situaţii aero-spaţiale şi benzi magnetice (materiale care, după opinia noastră, ar fi trebuit păstrate chiar şi numai ca material istoric şi de analiză pentru Marele Stat Major, dacă avem în vedere caracterul deosebit şi singular al acţiunilor de luptă din acea perioadă).
În mod oficial s-a răspuns că respectivele materiale au fost distruse, la expirarea termenului de păstrare.[3]
When the Military Procuracy released its report in December 1994 on the five year anniversary of Nicolae Ceauşescu’s overthrow, the journalist Ioan Itu wrote of the radio-electronic war: „Această chestiune, atât de intens mediatizată, a ajuns deja un mit. Și un laimotiv pentru cei care—datorită incompetenţei—au luat în acele zile decizii aberante. Acest război electronic nu a existat niciodată [emphasis as appeared in the original].”[4] In fact, it is worth looking at how warmly, Itu specifically, greeted the Military Procuracy’s 1994 report in the introduction of a January 1995 article, and, in fact, how familiar some of it sounds today:
În sfârşit, după cinci ani de tăcere acerbă, Parchetul Militar a întocmit o sinteză a concluziilor (din care redăm câteva extrase semnificative) la care s-a ajuns după cercetările îndelungate şi laborioase privind ceea ce s-a întimplat în decembrie 1989. Și când nimeni nu se mai aştepta, procurorii militari şi-au demonstrat competenţa şi profesionalismul într-un mod tranşant. Au demontat punct cu punct toate miturile şi legendele create de unică Revoluţie televizată în direct. Fiindcă Televiziunea a fost (dacă ne este permis să spunem aşa) îngerul care a declanşat iadul pe tot cuprinsul ţării. Principala concluzie care se degajă din materialul întocmit de Parchetul Militar este tragică: după fugă dictatorilor nu trebuia să mai moară nimeni! Ceea ce a urmat după 22 decembrie s-a datorat, în primul rând, incompetenţei corpului de comandă al armatei. Nu contestă nimeni eroismul şi curajul militarilor care au ieşit în stradă pentru a apăra Revoluţia. Între aceste foarte multe subunităţi scoase în stradă nu a existat comunicare și coordonare, ceea ce a generat confuzii şi erori soldate, din păcate, cu multe victime nevinovate. Peste 900 de morţi şi mii de raniţi. Generali panicaţi și panicarzi au dat ordine, în încercarea de a combate un inamic inexistent. Apoi au fost avansaţi![5]
Will the Military Prosecutors Continue to Follow their Apparent 2016 Rationale on Diversiunea Radio-Electronică?
The Military Procuracy’s communique of 18 December 2017 suggests that military prosecutors now are ready to (re-)recognize the radio-electronic war as a reality in December 1989 and may be ready to say who was behind it. We may already have some idea of who they will argue was responsible for the radio-electronic diversion. In justifying their decision to reopen the „Files of the Revolution” in the spring of 2016, the procuracy headed by Bogdan Licu at the time, interspersed their discussion of the radioelectronic war in a broader discussion of Direcţia de Informaţii a Apărării (D.I.A.), „Reţeaua 246—interne” a Direcţiei de Informaţii a Armatei a Marelui Stat Major al Armatei, and the associated „Nucleele de rezistenţă.”[6]
„Armata Poporului” din 1990 şi Diversiunea Radio-Electronică
Let us focus, however, then, upon what is new in the latest findings of the Military Procuracy: an acceptance of the reality of the existence of the radioelectronic war.
From where did media reports emerge in early 1990 about the alleged radio-electronic diversion? It was none other than military officers and soldiers who recounted their experiences to civilian journalists.[7] But the most detailed investigation was not destined for a civilian audience, but for a military one. On 21 March 1990, Locotenent-colonel Alexandru Bodea began a periodic, months’ long investigative series on the topic in the pages of the military weekly, known as Armata Poporului at the time, entitled „Variantă la Invazia Extratereştrilor” and intriguingly and suggestively subtitled, „Pe cine interpelăm pentru uriașă şi ultraperfecţionata diversiune psihologică şi radioelectronică prin care s-a urmărit paralizarea conducerii armatei în timpul Revoluţiei?” Below I will focus on the conclusions that derive from Bodea’s series.
In the first article of the series, which premiered on 21 March 1990, Lt. Col. Bodea described both the details of how the radio-electronic diversion manifested itself in December 1989 and who his authoritative sources were for a description of those details.
Sîntem invitați la Punctul de Comandă al Trupelor de Apărare Antiaeriană a Teritoriului, unde, timp de mai multe ore, cu ajutorul unor specialiști de competență recunoscută, inclusiv al șef de stat major, al comandantul trupelor de rachete și artilerie antiaeriană și al comandantului trupelor radiotehnice, ne propunem să facem o succintă trecere în revista a ceea ce să întâmplat aici, dar și la unitățile mari, la unitățile și subunitățile subordonate, pe timpul Revoluției și în perioada imediat următoare. Avem la îndemînă, pentru un edificiu, un bogat material documentar, constînd din jurnalul acțiunilor de luptă, schemă de evoluție a situației aeriene din principalele momente cu care s-au confruntat trupele de apărare antiaeriană a teritoriului….
În ansamblu, în ziua de 22 decembrie au fost sesizate circa 300 de obiective de aviație acoperînd spațiul aerian al țării și care ofereau orice specialist în materie imaginea unei operații aeriene de invazie. Simultan, în circuitele telefonice și radio, inclusiv în cele de comandă, se înregistra o uriașă avalansă de ordine și informații dintre care unele contradictorii. Înălțimile de zbor, vitezele și durata de evoluție a ţintelor aeriene descoperite erau, în general, mici. Peste 96 la sută zburau la înălțimi de sub 1000 de metri, din care 87 la sută-sub 500 de metri. Vitezele erau cuprinse, preponderent, între 150-300 km / h, iar durata tractoarelor era relativ mică, la unele până la 10 minute, ceea ce lasă impresia că elicoptere, probabil, intenționau să desanteze trupe. Ele foloseau frecvent manevrele în direcție și înălțime și uneori acționau în zona limitată. De regulă, intensitatea de evoluție sporea după lăsarea întunericului. Majoritatea ţintelor au apărut pe teritoriul țării în partea de Sud, Sud-Est, Vest și Nord-Vest, cu intensitate mai mare în apropierea frontierelor de stat, dar și în zonele localităților Călărași, Hîssova, Făurei, Buzău, Reșița, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Cluj, Covasna și Lacul Sinoe. După un scenariu oarecum similar, situațiile aeriene s-au repetat, și în zilele următoare, la 23 decembrie – circa 250 de traiecte de ţinte aeriene, în 24 decembrie-peste 100, după care numărul acestora a scăzut continuu (ne referim, desigur, numai la traiectele țintelor aeriene, deci nu ale celor care vizau evoluția aeronavelor care zburau potrivit programelor cunoscute).[8]
It is important to note here, that although this was an official publication of the Romanian military, Bodea was admitting to the efforts of certain unnamed, but one can surmise, powerful forces to erase the history of what had just happened a few months before:
Chiar dacă drumul spre acest adevăr devine tot mai greu, mai anevoios, din cauză că prin grijă nu tocmai dezinteresată a unora, căora le este frică de acest adevăr, majoritatea probelor materiale existente și relativ mai ușor de depistat și identificat, atunci, în zilele imediat următoare Revoluției, au fost șterse ca și cum nici n-ar fi fost. Din nefericire, însă, ele nu au putut fi chiar cu desăvîrșire făcute disăprute.[9]
The Six Most Important Conclusions from Bodea’s series
As Bodea’s series progresses, we learn the following.
- Diversiunea radioelectronică a originat ,din interiorul țării’/ sau…De ce țintele pe radar au ocolit tocmai zona Moldovei?
Mai mult decît atît, a fost cunoscut și folosit în scop de diversiune inclusiv sistemul de transmisiuni pentru conducerea și înștiințarea trupelor de apărare antiaeriană a teritoriului. În majoritatea cazurilor, pregătirea acțiunilor de lupta, aeriană și terestre, s-a desfășurat pe timp de noapte, probabil cu forțe și mijloace dispuse din timp în zonele respective, dar și cu altele redislocate pe parcurs. În această ordine de idei, există suficiente date și informații care ne îndreptățesc să afirmăm că toate acțiunile aeriene au fost declanșate–fie real (cu ajutorul unor mijloace și dispozitive adecvate de creare a țintelor aeriene false), fie imitate (cu o aparatură radioelectronica modernă)–din interiorul țării și, de regulă, din aceleași zone în raionele unor localității pe care, din motive pe care nu este aici cauza să le explicăm, nu le vom divulga.[10]
This was significant, especially at the time, because it undermined and went against Nicolae Ceaușescu’s accusations in December 1989 that the Soviet Union (USSR), Hungary, and/or the West was behind efforts to overthrow his regime.
In further support of the idea that the source of the radioelectronic diversion was internal is Bodea’s specification above that „Majoritatea ţintelor au apărut pe teritoriul țării în partea de Sud, Sud-Est, Vest și Nord-Vest, cu intensitate mai mare în apropierea frontierelor de stat.” The source of the targets seemed to studiously avoid the Northeast, or in other words, the border with Moldova and the Soviet Union. If, indeed, the alleged false targets had been designed and intended to cause confusion among Romanian military forces stationed in the Northeast of the country, in order to provide cover for a Soviet-led invasion of Romania, as is frequently intimated in such theories, then it would be odd for them to have left this zone, precisely the one they would have invaded, free of false targets.[11]
Col. Gheorghe Eftimescu, who was part of the Marele Stat Major in December 1989, had an interesting explanation several years later for why the authors of the radio-electronic war avoided precisely the region of Moldova. He too emphasized that the source of the targets was…internal.
–Cum va explicați faptul că nu s-a transmis populației din România prealarma și alarmă aeriană atunci în 1989?
–A fost întrebarea fundamental care mi-am pus-o mie și unor personalități militare din apărarea anti-aeriană care răspundeau de transmiterea acestor semnale și mi s-a răspuns lapidar: “Din moment ce apăreau din interior și dispăreau tot în interior, nu era cazul să se dea alarmă aeriană.” În plus, încă din noaptea de 22/23 decembrie 1989, comandamentul a dedus scopul diversionist și nu nimicitor al acestui acțiuni aeriane, astfel că a interzis și combatarea țintelor cu rachete anteaeriene….Dacă s-ar fi acționat în Moldova și autorul diversiunii aeroterestre ar fi fost identificat, va închipuiți ce scandal politic internațional s-ar fi iscat și care ar fi dus la căderea multor capete….[12]
- Missiles hit some of the targets—suggesting at least some of the targets were created by real airborne devices—and it is untrue that there were no remains of the devices that were shot down.
In the December 1992 report of the Military Procuracy, the authors supplied statistics that continue to be repeated in many articles since: in combatting the 1200+ targets that appeared on radar, „au fost lansate 58 rachete antiaeriene de diferite tipuri, dintre care peste 60% au explodat la ținte, la parametrii determinați cu ajutorul mijloacelor de radio-locație, ceea ce demonstrează existența unor obiecte zburătoare sau faptul că s-a executat bruiaj eficace asupra focoaselor radio ale rachetelor, provocîndu se explozia acestora.”[13] In relation to this, our series mentions an unnamed unit in which a certain Maior Gelu Dragomir worked, relating: „Preponderent, țintele descoperite și urmărite acționau din direcțiile Sud și Sud-Vest, cu viteze cuprinse între 50-100 de metri. Au intrat în acea noapte, de 22 spre 23 decembrie, în zona de acțiune a unității, nu mai puțin de 18 ținte aeriene, iar în noaptea următoare—11, absolut toate fiind combătute. Dintre rachetele lansate, marea lor majoritate au făcut explozie la țintă.”[14]
In April 1990, in Armata Poporului, Bodea supplied details of the spectralanalysis specialists had reportedly performed on the remnants of the objects with which at least some of the missiles had exploded in December 1989. He referred to those remnants as being contained in „doi saci,” which suggests that the claim that there never existed any evidence on which to investigate the radio-electronic diversion is false:
În numerele anterioare ale ziarului nostru ne-am referit succinct la un anume gen de probe materiale care au fost descoperite și cercetate: resturi de baloane avînd atașate reflectoare poliedrice,[15] sonde meteorolgice de o factură cu totul specială și rachete miniaturale.
În afară de acestea, au fost găsite și alte probe la care ne vom opri în cele ce urmează. Astfel, în mai multe zone, au fost identificate cratere adîncite circa 3-4 metri și găsite și alte probe la care ne vom opri în cele ce urmează. Astfel, în mai multe zone, au fost identificate cratere adînci de circa 3-4 metri și cu un diametru de aproximativ 10-12 metri. Proveniență acestora se apreciază că ar fi de la unele obiecte aeriene care, lovite în aer, au căzut și, la impactul cu solul, au produs asemenea dislocări ale terenului. S-a considerat că respectivele obiecte aeriene au fost prevăzute cu sisteme de autodistrugere, care au făcut să dispară urmele materiale. Realitatea era însă cu totul alta. Nu se referim la sistemele de autodistrugere, ci doar la prezența urmelor materiale. La o cercetare mai atentă a craterelor, acestea au fost găsite. Ele sînt acum adunate în doi saci și rămășițelor straniilor „O.Z.N”-uri pot fi văzute de oricine. Este adevărat că în aceleași locuri au fost găsite și rachete neexplodate la țintă, dar, de notat, destule rămășițe recuperate din acele cratere s-a dovedit că sînt de la țintele aeriene doborîte. Le-am examinat și noi îndeaproape. Se poate ușor observă că s-au rezultat, prin explozie. Au o grosime de 1-3 centimetri, deci comparabilă cu cea a elementelor componente ale unor aparate de zbor. Parte dintre ele ar putea proveni din motoarele sau rezervoarele de combustibil ale acestora. Pentru această supoziție pledează și faptul că au fost fabricate dintr-un material specific industriei aeronautice. De altfel, din acest punct de vedere, nu există nici un dubiu. O atestă și buletinele de analiză spectrală, întocmite de specialiști, din care rezultă că este vorba de un aliaj complex, în compoziția, căruia se alfa: fier, siliciu, cupru, zinc, mangan, nichel, plumb, staniu, titan, și…magneziu, un aliaj diferit de cel din care au fost realizate rachetele antiaeriene care au explodat la ținte doborîte.[16]
If the radioelectronic diversion had been as Voinea argued „perhaps just a computer game” and these missiles were fired off into the ether with no targets in sight at all, then the missiles should not have hit anything and there certainly should not be a mineral component found that was foreign to what the missiles were made of. This detail enhances the idea that somebody was indeed trying to purposely deceive the Romanian military in December 1989.
- The Radioelectronic Diversion was not an isolated occurrence. It was accompanied by telephoned disinformation and threats, and real gunfire attacks, suggesting that it was part of a broad, synchronized campaign. The fact that even C.A.A.T. experienced this demonstrates its sophistication.
It is significant that not only did these military units in question have to cope with an apparent invasion on their radar scopes, but that it was accompanied by telephone calls transmitting other threats. This demonstrates that they were confronting a coordinated campaign that had been planned and was not ad hoc as some would like to suggest. And unlike what happened at the Television and Radio stations, where it could be argued their phone numbers were more easily found out and where no doubt people gave out these phone numbers to the public, including on the air, these were phone numbers only someone familiar with the military would have known. Once again, Alexandru Bodea:
Dar ne vom opri și vom analiză mai îndeaproape o altă acțiune de aceeași natură, ce se corela cu o diabolică precizie cu informațiile parvenite de pe ecranele radiolocatoarelor. Este vorba de „intoxicarea” cu informații false pe calea legăturilor fir. Din surse exterioare armatei, dar—nu puține—și din interiorul sistemului de transmisiuni al Ap.A.A.T. Deoarece, aproape la toate cele mai importante zone de dislocare a trupelor noastre, în imediată vecinătate a dispozitivelor de lupta, a punctelor de comandă, erau simultan, simulate atacuri combinate ale teroriștilor și ale elicopterelor inamice (imitate cu ajutorul umor mijloace aeriene dispunind de dispositive de semnalizare luminoasă de diverse culori ce creau imaginea unor aeronave în zbor). Atacuri ce, pe alocuri, nu erau total false, ci se șoldău cu morți și răniți în rîndul cadrelor și ostașilor nostril. Toate, menite—evident—să creeze și să amplifice derută, panică, să provoace unitățile și subunitățile în a riposta cu focul armamentului și mijloacelor de apărare antiaeriană din înzestrare, să escaledeze acțiunile de confruntare armata, să creeze imaginea unui “război total” împotriva unui în mic fără identitate, aparent copleșitor, dar totuși, în ultima instanța, greu de înțeles ce scopuri urmărește dincolo de acela de a ne uza fizic și psihic, de a ne consumă muniția și ne testa asupra limitelor și capacității noastre de rezistență. Căci de o întoarcere a cursului evenimentelor nu mai putea fi vorba! Pentru nimeni!
Dar să revenim la „intoxicarea”cu informații false. Afirmăm că, numai în ziua de 22 decembrie 1989, pe plânsetele Punctului de Comandă Principal al C.A.A.T. au fost materializate peste 300 de traiecte de ținte aeriene, pe 23 decembrie—peste 250 de ținte, pe 24 decembrie—peste 100, după care numărul lor a scăzut continuu. Concomitent, pentru că diversiunea radioelectronica să fie complete, în circuitele telefonice ale punctului de comandă au fost înregistrate peste 100 informații false despre atacurile fantomaticelor elicoptere—în 22 decembrie 1989, peste 460—în 23 decembrie și aproape 50—în 24 decembrie. Cele mai multe asemenea informații soseau pe timpul nopții: în noaptea de 22/23 decembrie—peste 400, iar în noaptea de 23/24 decembrie—peste 300.[17]
- The Tactics and Strategy of the Diversionists (“Terrorists”)
Bodea observes about a certain unit where attacks continued into the night of 26/27 December, what many observed at the time and have since. Not only were the forms of attack multifaceted, but they were also programmed, following a rather specific, and as time went on, predictable schedule.
Dar se părea că ‘serialul nocturn’ al atacurilor teroriste începe să-și arate anumite ‘tipicuri’–dacă le putem numi așa–care ar fi meritat să fie mai judicios analizate și luate în calcul pentru luarea unor măsuri mai eficiente de contracarare. Toate atacurile terestre ale teroriștilor erau executate exclusiv pe timp de noapte și, de regulă, în două ‘reprize’ a circa o jumătate de ora fiecare, una în prima parte a nopții (aproximativ între orele 22-23) și altă spre ziua (în jurul 02-03). Executate de grupuri mici de teroriști–dar niște profesioniști ai luptei de gherilă avînd un armament de înalta precizie, dotat cu sisteme optice de ochire pe timp de noapte–atacurile nu vizau însă altceva decît intreținirea unei atmosfere stresante, de tensiune, de amenințare permanentă, pentru mentinirea întregului efectiv (pe cît posibil!) în cazarmă, într-o permanentă stare de lupta, pentru a-l uza și a-l determina să-și irosească o cantitate mai mare din resursele de muniție.[18]
As becomes clear from both of Bodea’s two prior descriptions, these are the tactics of an adversary engaged in the initial stages of guerrilla war, premised on hărţuire, psychological and armed, to wear down the morale and resources of the enemy, not, in the short term, to seek to attack and seize buildings and objectives.
In the 30 May 1990 edition of Armata Poporului, Lt.-Col. Bodea, linked the tactics of the diversionists/terrorists to Nicoale Ceaușescu’s long preached, and long prepared for, „război de rezistență” or „luptă de rezistență”:
Am adaugă că, în concepția doctrinară referitoare la apărarea patriei de către întregul popor, elaborată „sub oblăduirea fostului comandant suprem„ a existat, atît sub aspect teoretic, metodologic, cît și practic, o susținută preocupare, mai ales în ultimii ani, pentru fundamentarea conceptului de „război de rezistență” și de pregătire, încă din timp de pace, a unor formațiuni „de rezistență” și a unor „zone libere” și raioane de pe teritoriu în care, în cazul ocupării unor părți din teritoriul național, vor acționa așa-zise „grupuri sau detașamente de rezistență.”[19]
It should be noted here, that it makes it very hard to believe that if indeed the military (the Army) were behind the diversion and terrorism of December 1989, that they would have written in such detail about the radio-electronic diversion and would have attempted to link it to the luptă de rezistență in the pages of the official weekly of the Defense Ministry!
It is also interesting to note what Nicolae Deca, the first motorist who Nicolae and Elena Ceaușescu flagged down from the roadway after their evacuation from the CC building in the early afternoon of 22 December 1989, had to say in 1993. According to Deca, Nicolae asked him if he knew what had happened in Bucharest. Unsure what to respond, Deca said no, to which Nicolae responded, „A fost lovitură de stat. Organizez rezistență la Târgoviște.”[20] It is clear from Deca’s accounts that Nicolae Ceausescu had no intention of fleeing the country, but intended to return to power.[21]
- A little known and discussed, but important event occurred in mid-January 1990: the radioelectronic diversion briefly made a return! This gives us an idea of who its authors were and whose interests they would have been serving…
Most revealing about the authors and intentions of this psychological warfare was the little known and discussed fact that it all did not end in late December…but reappeared for a short time in mid-January, as Bodea discusses. This, it must be noted, sharply undermines the idea that it could have been the work of any of those who seized power in December 1989, because it makes little sense that they would have reengaged in this tactic and not sought to draw media attention to it.
…În dată de 09.01.1990, între orele 21.55 și 23.14, pe ecranele complexului de dirijare a rachetelor de la una dintre subunitățile subordonate au fost sesizate semnale provenind de la un număr de 12 aeronave neidentificate, care se deplasau la înălțimi cuprinse între 300 și 1800 de metri, pe direcția unei localității învecinate.
În ziua următoare, între orele 03.00 și 04.15, au fost sesizate, din nou, semnale de la șase aeronave, după care–la fel–între orele 17.00-18.00 și 21.30–același tip de semnale, despre niște ținte aeriene evoluînd la altitudini cuprinse între 800-3000 de metri, pe aceeași direcție de deplasare ca și în ziua precedentă.
Apoi, parcă pentru a întări rachetistilor convingerea că nu poate fi vorba de nici o confuzie, a treia zi, pe 11 ianuarie, între orele 04.00-05.00, au mai apărut, iarăși, semnale despre 7 aeronave neidentificate, avînd în esență aceleași caracteristici de zbor. Ceea ce este curios e că nici una dintre ținte nu a fost observată vizual și nici nu a făcut să se audă în zona respectivă zgomotului caracteristic de motor.
Dar și mai curios este că, tot atunci, de la centrul de control radio din municipiul apropriat, a parvenit la unitate informația că, pe o anumită bandă de frecvența, au fost interceptate semnale străinii, modulate în impuls, iar pe o altă frecvența se semnala un intens trafic radio într-o limba arabă sau turcă.
În urmă acestei informații, comandantul unității a organizat cercetarea radio din mai multe zone, cu ajutorul unor mijloace de transmisiuni din înzestrare. Astfel, în dată de 11.01.1990 între orele 11.20 și 11.30 au fost recepționate, pe frecvența respectivă, convorbiri radio, în fonic în limba engleză, în cadrul cărora indicatul “122″ chema indicativele “49″, “38″, “89″, “11″, “82″, “44″, “38″, “84″, și le întreba “dacă va simțiți bine”.
Din fragmentele de discuții s-a mai înțeles că se făceau referiri la explozivi, spital, medicamente, și răniți “pentru orele 16.00″. La orele 13,30, pe aceeași frecvența, au fost din nou interceptate convorbiri în care era vorba de răniți și se cereau ajutoare. Emisiunile au fost recepționate pe fondul altor convorbiri, din care s-au detașat mai clar o voce feminină și un lătrat de cîine. S-au făcut iarăși referiri la ulterioarele convorbiri că urmau să aibă loc la orele 16.00, 19.00, 22.00 și, apoi, în ziua de 12.01.1990, la 09.10.[22]
- From where, internally, did the intoxicarea/diversiunea radio-electronică specifically originate? This information brings us even closer to the source of the diversion and terrorist actions in December 1989.
After discussing the events of 9-11 January 1990 at this particular site, Bodea continued:
Stînd de vorba cu unii cetățeni din zona localității unde au fost sesizate acele ținte aeriene și unde fusese localizat straniul trafic radio interceptat, comandantul unității de apărare antiaeriană la care ne-am referit a aflat că, în vecinătate, există un drum forestier (notă noastră; localitatea respectivă se află într-o zona muntoasă), mărginit de două rînduri de sîrmă ghimpată, drum pe care nu se efectuează, de fapt, transporturi forestiere. Nu de alta, dar și pentru că, pînă la Revoluție, drumul în cauză era interzis și se află sub pază strictă a securității.
Tot acei cetățeni au mai ținut să-l informeze pe comandantul unității că, nici după Revoluție, drumul respectiv nu a rămas chiar al nimanului, întrucît în zona respectivă au fost văzute persoane îmbrăcate în uniforme de pădurari despre care însă, nimeni de la ocolul silvic în raza căruia se află acele locuri nu știa absolut nimic.
Cine să fi fost oare acei „pădurari” necunoscuți? Și cu ce „treburi” pe acolo? Poate tot…[23]
In a different article, Bodea describes similar circumstances near an antiaircraft unit where he says Lt. Col. Gheorghe Ilie was working:
Întrebarea firească și imediată ce se pune este: de unde știa ,inamicul aerian’ cu atîta precizie acele zone? Doar două dintre ținte s-au apropriat mai mult, riscînd să se expună tragerilor prin ochirea directă cu mitraliere antiaeriene….Paradoxal, dar respectarea acestor ,reguli’ bazate pe o riguroasă cunoaștere a zonelor de nimicire, se făcea inclusiv în funcție de dispozitivul de lupta al fiecărui divizion de unitate, de cunoașterea posibilităților concrete ale tehnicii noastre de apărare antiaeriană din înzestrare. Din analiză traiectelor țintelor, aeriene din zona de est a unității s-a desprins, totodată, concluzia că ele evoluau în majoritatea cazurilor, pe aceleași coordinate ca și unele dintre aeronavele ce au efectuat zboruri de ,importantă deosebită’ programate în ultimii ani, folosite pentru plimbarea fostului dictator la rezervațiile de vînătoare.[24]
Maior Tanase Horia’s claims in a series from late 1991 focused on events in the Brăila area in December 1989 should sound familiar here: „…în țară au existat puncte fixe (în special în vilele de vînătoare ale lui Ceaușescu) și mobile (pe autoturisme Dacia și Lada), din care s-au transmis mesaje codificate, probabil pentru conducerea operațiunii radioelectronice și de dezinformare la care am fost martori și victime totodată. Cei de la goniometraj va pot spune mai multe în acest sens. În Insula Mare a Brăilei există o vila de vînătoare, care a aparținut lui Ceaușescu.”[25]
Finally, in a series of different interviews in the early 1990s, the aforementioned Eftimescu said many interesting things along the same lines:
Foarte des s-a semnalat apariția elicopterelor în preajma unor rezervații cu cabane de vînătoare sau de ohina destinate fostului dictator, care după cîte se știe numai cînd venea el i se asigura o pază strașnică. Un artilerist antiaerian a deschis focul asupra unui astfel de așezămînt. Din acel moment, în zona respectivă nu au mai apărut elicoptere inamice.[26]
De la bun început, au uimit acțiunile de bruiaj de radiolocatie prin imitare, procedeu electronic ultramodern, prin care inamicul preia impulsul electronic al unei stații de radiolocatie adversara, îl amplifică și îl multiplică, după care îl înapoiază stației în cauza sub multiple semnale corespunzătoare unor imagini ale unor ținte aeriene fictive. Cu o asemenea „intoxicare” se mai întîlnise radiolocația noastre înainte de 16 decembrie 1989, pe la sfîrșitul lui noiembrie, cînd nu se reușise a se identifica autorii. Asemenea semnale au provenit din niște zone izolate din aproprierea unor dispozitive ale cercetării apărării antiaeriene. Atunci nu s-a dat importanțe unor indivizi apăruți în zonele respective și care s-au dat drept pescari, vînători, excursioniști, sau chiar militari în uniformă românească. Ulterior s-a constatat că aceștia nu aveau nici o legătură cu îndeletnicirile pe care le revendicasera. Față de diversiunea din ulțímele zile ale lunii decembrie, acele semnale din noiembrie au apărut ca simple încercări și nicidecum ca antrenamente pentru punerea în funcțiune a sistemelor electronice de bruiaj în vederea acțiunilor viitoare.[27]
…După mărturiile unor cadre din dispozitivele de apărare antiaeriană, din zona Bucureștiului, rezultă că aceste elicoptere, dimineață transportau teroriștii care actionasera pe timpul nopțîi, iar seară îi aduceau în locurile de unde se răspândeau. Această însemna că respectivii teroriști se odihneau undeva. Cum numeroasele cazuri de semnalizare a apariției țintelor aeriene au fost din direcțiile unor domenii de odihnă sau vânătoare ale lui Ceaușescu, unde pază pe timpul cât el un era acolo era redusă, ne conduce la concluzia că aceștia își făcuseră bivuacul în pădurile din domeniile respective….Mai amîntesc că în județele secuiești din Transilvania, înainte de declanșarea evenimentelor, au fost semnalate diferite persoane că fiind pădurari, militari, localnici care, în urmă verificărilor, nu s-au confirmat.[28]
The role of the Interior Ministry, and specifically the Securitate, in the „luptă de rezistență” was laid out by Lt. Colonel Tudor Alexandru și Căpitan Nicolae Catană in the Securitate’s internal publication in March 1989:
Acțiunile de lupta desfășurate de formațiunile de rezistență prezintă cîteva caracteristici, altfel: de regulă, sînt de scurtă durata și violente, avînd aspectul unor lovituri fulgerătoare; vizează în principal obiective ale inamicului de o dezvoltare mai redusă, dar de mare importanță pentru acesta; au un pronunțat caracter de independența, ducîndu-se în condițiile lipsei unor vecini apropriați și a sprijinului altor forțe militare; se desfășoară cu forțe relativ puțîn numeroase; necesită o minuțioasă și, uneori, îndelungată pregătire a luptătorilor participanți la acțiune; impun cunoașterea amănunțită a particularităților terenului în care va avea loc acțiunea, precum și elaborarea unui plan simplu, ușor de aplicat; se desfășoară, de regulă, noaptea și în condiții grele de stare a vremii, în momente și locuri in care să se realizeze surprinderea inamicului…[29]
Of most interest to us from this quote are perhaps the references to the reliance on forțe relativ puțîn numeroase and on the preference for operating at night when the enemy is in a less alert and less guarded state.
As with the previous case of the driver Nicolae Deca, we know from Constantin Paisie, one of the Miliția officers involved in the transport and custody of the Ceaușescus later that afternoon of 22 December, upon whom the Ceaușescus were placing their bets to rescue them: it wasn’t the Militia or the Army, but the Securitate.
Nicolae Ceaușescu își încuraja soția, spunându-i că e vorba de un moment trecător și că totul va reintră în normal?
Domnule, ei nu știau ce se întâmplă în țară în timpul acela. Într-adevăr, dădeau semne că ar aștepta să vină cineva să-i scoată din toată treaba asta și să se simtă ei mai în siguranță, dar, vedeți, ei în primul rând pe Securitate se bazau. Știu că la un moment dat, Nicolae Ceaușescu mi-a spus să mergem la unitatea aia de Securitate, o unitate specială la Băneasa, dar din partea Miliției sau a Armatei nu se aștepta să-i vină sprijinul imediat.[30]
And finally, we know from an interview in the summer of 1990, that despite all denials to the contrary, and in conformity with the „luptă de rezistență” outlined above in the pages of the Securitate’s internal publication, some Securitate were trained specifically in these tactics…„În cazul în care se face excepție de noțiunea de inamic străîn sau agresiune externă.”
–Săptămînă trecută am încheiat un ciclu de 2 săptămîni de pregătire și examinare, la Băneasa, pentru obținerea gradului de subofițer. Acest ciclu l-am efectuat la Băneasa, deoarece stagiul militar de 9 luni, l-am satisfăcut într-o unitate aparțînînd Securității Statului.
–Ce specific a avut pregătirea?
—Am fost antrenați pentru lupta de gherilă urbană, în caz de agresiune externă. Eram organizați în grupuri mici care acționau pentru destabilizarea inamicului, pe teritoriul ocupat de el.
–S-au făcut afirmații în perioada revoluției, că nu există trupe specializate în gherilă urbană! Este adevărat?
—Nu! În cazul în care se face excepție de noțiunea de inamic străîn sau agresiune externă, pregătire multor generații de militari au acest specific.
–Ați fi activat doar în termenul celor 9 luni?
—Nu! Noi sîntem la dispoziția lor în permanentă. Putem fi convocați telefonic sau printr-o altă modalitate conspirativă. Existe case conspirative și depozite de muniție în plin București, de unde ne-am fi aprovizionat cu armament și muniție pentru a efectua ambuscade, aruncări în aer și altele.
–Considerați că după revoluție lucrurile s-au schimbat, cum apreciați că ați fost chemat tot la o unitate fosta a Securității?
—Am fost indignați și chiar ne-am manifestat în sensul acesta! La toate întrebările noastre n-am primit răspuns. De abia la sfîrșitul stagiului am aflat că ne-am pregătit, de fapt, la trupele de jandarmi.
–Și pînă atunci?
—Col. Porumbelu ne-a făcut un mic istoric din care am să citez: „Din 22 dec. în 28 am fost teroriști! Din 28 pînă în martie am fost M.Ap.N.-iști. Pînă pe 5 iulie sîntem trupe de jandarmi…”[31]
In summary then, Armata Poporului is pretty clear, the radioelectronic diversion emanated from within Romania, studiously avoided anywhere near the Soviet border, was synchronized with disinformation delivered by phone and word of mouth and with actual gunfire attacks, continued beyond the death of the Ceaușescus including into mid-January, and was part of the luptă de rezistență, anchored by the Securitate, and in the service of Ceaușescu.
By contrast, as previously noted, the justification to reopen Dosarul Revolutiei from spring 2016 by the military procuracy headed by Bogdan Licu accepted the claim, assiduously promoted by former Securitate, that from the afternoon of 22 December 1989, the Securitate were disarmed, subordinated to the military, and essentially disbanded, unable to communicate with one another: „începând cu 22 decembrie, când, practice, structurile de Securitate au fost desființate și întregul system al comunicații a intrat sub controlul Armatei…în condițiile în care Departmentul Securității Statului fusese desctructurat, incetandu-și activitatea.”[32] It should not be surprising then that the primary source for raising the potential role played by Direcţia de Informaţii a Apărării (D.I.A.), „Reţeaua 246—interne” a Direcţiei de Informaţii a Armatei a Marelui Stat Major al Armatei, and the associated „Nucleele de rezistenţă” was none other Pavel Corut, a former Securitate Directorate IV (Military Counterintelligence) officer embedded in DIA. Why? According to Corut, „pentru că Securitatea—prin diversiune—a fost blocată și a încetat să culege informații pe dată de 22 decembrie.”[33] The theory that DIA was the principal source of the diversion/terrorism of December 1989 has deep roots in the former Securitate and has been argued in the media, to mention just a few, by Valentin Raiha (also a former Directorate officer), Gheorghe Rațiu (Director of the Directorate I in December 1989), and Nicolae Pleșiță, (former head of Ceausescu era Foreign Intelligence).[34]
The USLA Defense Ministry Incident
Before we begin looking into what was written in Armata Poporului about the so-called Defense Ministry incident, we need to dispense once and for all with some of the more pernicious myths that have grown up around this event over the years. Most important in this regard, is that it was none other than USLA Commander Gheorghe Ardeleanu (aka Bulă Moise) who admitted in the early 1990s that it was he, NOT Army General Nicolae Militaru, who selected Trosca to lead the USLA detachment that was to report to the Defense Ministry. This is critical, because so much of the revisionism surrounding this incident departs from the false premise that it was Militaru who chose Trosca, when in fact we know from Ardeleanu’s own lips that it was he who chose Trosca!
…Apoi generalul Militaru a afirmat în prezența celor de față că într-un bloc de lângă Orizont s-au baricadat teroriștii care au deschis foc asupra M.Ap.N. ordonându-mi să transmit ordin la comandă unității pentru a trimite 3 grupe de intervenție aflate în serviciu pentru a anihila grupul de teroriști din zona mai sus menționată. A vrut să știe dacă ordinul meu se execută și pentru această i-am dat asigurări. M-a atenționat că ordinul ce-l voi transmite se înregistrează și a procedat în consecință. Am transmis ordinul colonelului B.I. [Bleorț Ion] care asigura comandă în unitate. Colonelul B.I. mi-a raportat că se află lângă el colonelul Trosca Gheorghe–șeful statului major–care va lua măsuri de executare a ordinului. Având în vedere importanță misiunii, am ordonat că atare.[35]
Moreover, the reaction of those involved to the firefight between the USLA group and the military around the Defense Ministry does not suggest that it was interpreted at the time as some kind of “error” or accident. Injured USLA Locotenent Ștefan Șoldea complained about his treatment while in custody as follows:
Din dimineață zilei de 24 decembrie până în dimineață zilei de 25 decembrie 1989 am fost reținut în sediul M.Ap.N., fiind mutat într-un arest alături de un student Iranian, băiatul viceprimarul din AMAN, student la noi…Noaptea am fost supus din nou unei anchete din partea a trei ofițeri superiori de armata întrebându-mă despre unitate, despre mine, în final luându-mi ceasul pentru verificare, dacă are sau nu microfon, așa cum se spunea la televizor că prin ceas Ceaușescu ține legătură cu teroriștii, nici până astăzi nu mi-au trimis nici ceasul și nici rezultatul analizei urinei pe care mi-au luat o să se vadă dacă eram drogat.[36]
Virtually none of the historical articles about the Defense Ministry incident have bothered to interview the civilian inhabitants of the buildings surrounding the Defense Ministry, especially about what they heard or saw in the days and hours preceding the arrival of the USLA group. By contrast, Armata Poporului did just that, in an article published on 27 June 1990:
Și spre a fi mai convingătoare, doamna Stela Baila (blocului A1 (Drumul Taberei, 16) scară B, apart. 26) ne arată o cutie cu…gloanțe (18 la număr), pe care le-a strîns din camere.
–Cum a început lupta?
–Era pe 22 decembrie. În jurul orei 21,00 am văzut, aproape de poartă Centrului de Calcul, un TIR mare, un fel de să lungă. Soldații nici nu apucaseră să ia poziție de lupta. De sub mașînă s-a deschis focul: atît spre Ministerul Apărării Naționale, cît și spre noi. Tirul era foarte intens, cred că de sub mașînă trăgeau peste 20 de indivizi. Un glonț mi-a trecut pe deasupra capului și s-a înfipt, uitați-i urmă, sub tavan. Ce a urmat, nu va mai spun. Ne-am refugiat în camera din spate, dar nici acolo n-am avut parte de liniște: din părculeț, se auzeau multe strigăte, apoi a început răpăială. De pe toate blocurile se trăgea! Tocmai umblăm la televizor, îl reglăm, cînd un glonț a lovit în perete, deasupra televizorului, la cîteva zeci de centimetri de capul meu. M-am ales doar cu o rana la mînă stîngă. După ce teroriștii ne-au mai “onorat” cu un glonț, am fugit în baie. Dimineață, geamurile erau faramitate.
Din aceeași direcție, dinspre blocul B4, s-a tras și în apartamentul vecin. Gaură din geam se află la aceeași înălțime cu cea de pe perete: 1,45 m. Dat fiind că apartamentul se găsește la etajul 1, este evident că teroristul a deschis foc dintr-un loc situat la aceeași înălțime. De la locatarii acestui apartament (27), aflăm că teroriștii erau îmbrăcăți într-un fel de salopete, probabil de culoare gri.
–Da, i-am văzut cu ochii noștri. Alergau că niște speriați prin părculeț, de la un bloc la altul, își amintește doamna Maria Coțofană. După miezul nopții, în careul format din cele trei blocuri a avut locu un violent schimb de focuri. Apoi, am auzit bătăi puternice în ușa. “Deschideți, sîntem armata, avem răniți!”–auzeam de pe scări. Am primit și noi un rănit–îl cheamă Cristian Popescu și niște studenți la Academia Tehnică Militară–împreună cu un coleg. Imediat cei doi tineri s-au repezit la balcon, să tragă în teroriștii care le-au ucis colegii. Foarte greu i-am determinat să renunțe, le-am explicat că teroriștii ne “avertizasera” deja și ne vor face zob apartamentul. Îi vedeam cum se chinuiesc privind neputincioși cum bandiții scuipau moarte și foc de pe blocul B3…
“Au tras din blocul meu!!!”
Există locatari care i-au văzut foarte de aproape pe teroriști, au discutat cu ei. Unul din acești oameni a acceptat să ne povestească pățania sa, dar cu condiția să nu-i precizăm identitatea. Întîmplarea a avut loc în aceeași noapte: 22/23 decembrie 1989.
–Să tot fi fost 12,30-1,00, cînd am auzit “poc, poc, poc”–cineva umblă pe balcon. Fiindcă am instalație electrică acolo, am aprins lumina. Am deschis prima ușa ce dădea spre balcon și am văzut un tînăr de 24-25 de ani: brunetel, creol, cu părul andulat, slăbuț. Purta o glugă bej, iar pe deasupra un fel de veston kaki. Înapoi lui, pe lada mai era unul. Grozav m-am speriat: “Deschideți, deschideți”–mi-a strigat brunetul. Am răspuns instantaneu: “Nu se poate, e miliția la mine, e miliția la mine!” și am închis ușa la loc. El a scos ceva din buzunar–un corp rotund–și a spart geamul ușii din exterior. Am fugit, iar în urmă mea au răsunat focuri de armă.[37]
The interview continues by discussing the events of 22/23 December prior to the USLA incident with military officers who lived through the events:
Într-adevăr, pe peretele opus balconului sînt cîteva găuri: acestea nu puteau fi provocate decît de gloanțe trase din balcon. Din acest balcon–așa cum ne-a relatat locotenentul Marius Mitrofan–s-a tras și asupra studenților de la Academia Tehnică Militară.
–L-ați recunoaște pe cel care a tras?
–L-am și recunoscut! Dar mă opresc aici, că și așa am spus prea multe!
Să mai adaugum că, pe 23 decembrie, cînd gazdă noastră a povestit scenă cu balconul, un vecin, “binevoitor,” i-a spus: “ți s-a năzărit.”
Foc concentrat asupra Centrului de calcul!
Spre Centrul de Calcul al M.Ap.N. teroriștii și-au îndreptat cu predilecție armele. Oricine poate constată asta. Dacă s-ar fi înarmat cu puțînă răbdare, gazetarii revistei “Le Point” ar fi putut numără, în peretele frontul al clădirii, circa 300 urme de gloanțe. La care trebuie adăugate și găurile care se mai văd, încă, în geamuri. Sigur, geamurile ciuruite au fost schimbate, dar,–prevăzători și riguroși–, cei din Centrul de Calcul, au avut grijă să le fotografieze. Avem, la redacție, clișeele respective și le putem pune la dispoziția oricui. Ne este imposibil să credem ipoteza cu “confuzia generală” a confraților francezi. Pentru că aici nu este vorba de două, trei focuri–scăpate, la un moment dat, într-o direcție greșită–, ci de sute de gloanțe trimise cu bună știință, nopți de-a rîndul, asupra unui obiectiv militar. Și vizînd cu prioritate birourile cadrelor cu funcții de răspundere.
S-a tras nu numai din stradă, ci, în special, de la etajele superioare ale clădirilor de peste drum.
–Noi nu avem căderea să acuzăm pe nimeni–arată colonelul Marcel Dumitru. Dar nu ne putem miră îndeajuns de faptul că nimeni din cei în drept nu a inițiat pînă acum o cercetare. Nu știm cine a tras, dar știm, cu destulă precizie, de unde s-a tras în noi. Cînd copacii erau desfunziti, privind prin găurile produse de gloanțe în geamurile noastre–avem geamuri duble–vizăm tocmai acoperișul, balconul, fereastă de unde s-a tras?
De altfel, cu pricepere de artilerist, pe baza observațiilor făcute în acele zile de decembrie, maiorul Vasile Savu a întocmit o schemă cu locurile de unde s-a tras asupra Centrului de Calcul. Numărăm pe schemă peste 25 puncte de foc, cîteva din acestea coincid cu cele indicate de studenții Academiei Tehnice Militare. În “Le Point” se arată: “Desigur, cîțiva securiști, infierbintati, au tras pe stradă, de pe acoperișuri. Dar nu era decît o mînă de oameni, cei mulți fiind falșii “teroriști”…armata a amplificat rolul securiștilor și a plasat ea însăși falși teroriști în diferite cartiere ale capitalei.” Ce om cu mintea întreagă poate acceptă ideea că armata a ordonat unor membri ai ei să tragă asupra propriului minister?!!
Centrul de Calcul este doar una din clădirile aflate în localul M.Ap.N. Nu vom ști niciodată, cu exactitate cîte gloanțe s-au tras asupra integrului complex. Oricum, în comparație cu cele ce au țintit Centrul de Calcul, acestea sînt mult mai multe, ele producînd victime mai ales în rindurile personalului neadapostit.
Să mai amintim că în 22/23 decembrie, tot înainte de a întră în sediul M.Ap.N.–deci în aceleași condiții, că și cei cinci studenți–au căzut un ofițer, un subofițer, și doi soldați dint-o unitate de parasutisti. Tot aici Regimentul de Garda a avut 9 morții–doi ofițeri și șapte soldați–toți împușcate după ce intraseră în dispozitivul de apărare constituit în curtea ministerului. Deci au căzut, în total, 18 eroi. Vom află, vreodată, cine-i are pe conștiința? [38]
Below, the military journalist Mihai Floca interviewed the military cadre posted at the building when the USLA unit arrived on the night of 23/24 December 1989. The references to Zig-Zag (edited at the time by Ion Cristoiu) are to an article by none other the journalist who would soon come to be known aș “portavocea fostei Securități,” Angela Băcescu, entitled “O Crimă Ce Trebuie Neapărat Dezvăluită,” (Zig-Zag, nr. 9 22-29 aprilie 1990, p. 10).
Au venit pe furiș…
Căpitan Victor Stoica: Noi — cei care ne aflăm în Centrul de Calcul al M.Ap.N. — au putut urmări în întregime, că dintr-un amfiteatru, acel spectacol zguduitor. Pînă acum, nu am luat atitudine, deși eram la curent cu strădaniile unor ziariști de a-i face eroi pe cei de la U.S.L.A. Am tăcut deoarece ne-am gîndit că în urmă celor căzuți au rămas soții, copii –care nu au nici o vină. Dar acum–pentru că am fost acuzăți de crimă, sin în nici unul din ziarele civile nu s-a prezentat punctul nostru de vedere–avem obligația să spunem ce am văzut. Observatorii noștri au fost contrariați de faptul că cele două A.B.I.-uri, venind de pe stradă Ho Și Min, au stins farurile cu 20-30 metri înainte de a vira la dreapta, pe Drumul Taberei. Nici o mășînă blindată–tanc sau T.A.B.–nu procedase, pînă atunci astfel. Eram la etajul întîi. Am văzut clar cum cele două autovehicule blindate, s-au furișat între tancuri, unde au stăționat, preț de 20-30 minute. Nici vorba de steagul alb, pomenit de doamna ziaristă! Dacă au venit cu gînduri curate, de ce s-au oprit între tancuri și nu s-au îndreptat spre poartă ministerului? Probabil din cauza că — așa cum s-a constatat dimineață — nici un uslas nu avea asupra să documente de identitate –iată un răspuns care conține altă întrebare! De ce nu au încercat să ia legătură cu noi? (În A.B.I.-uri, dimineață s-au găsit două portavoce). Dar să continuăm cu faptele. Am fugit repede la postul meu de lupta, schimbul de focuri începuse și am văzut, cu ochii mei, cum mitralieră de pe un A.B.I. trăgea spre unul din blindatele noastre. Pe unul din tancuri am văzut o umbră — mi s-a părut că cineva încearcă să folosească mitralieră a.a. !! Pentru mine nu este clar nici cum au ajuns cei trei supraviețuitori în blocul A.1. Probabil că ei debarcasera înainte — focul nostru era prea dens că să mai scape cineva. Oricum, din felul cum au acționat cele două echipaje, este clar că nu au avut intenții prietenești…Și încă ceva. La aproximativ o ora după încetarea focului am văzut vreo zece indivizi care au ieșit — cu mare dexteritate — pe unul din geamurile de la parterul blocului B.3…
Colonel Romulus Antonescu: Și eu văzut, pe unul din tancuri — înainte de a trage A.B.I.-ul din față lui — o umbră: mi-era chiar teamă să nu fie lovită de tragatorii noștri. Afirmația din Zig-Zag — că cei de la U.S.L.A. “n-au tras nici un foc” — nu este adevărată. Pe toți ne-a mirat lumina albă de la țeavă mitralierei de pe A.B.I. (ei trăgeau fără trasoare): dovadă că se trăgea, din turela tancului săreau scîntei asemeni artificiilor de la pomul de iarnă.
Căpitan Mihai Munteanu: Este oare, întîmplător că din echipajele respective făceau parte doi fost ceisti? De unul dintre aceștia destul de dur le era frică multora dintre ofițeri armatei din București…iar faptul că în noaptea respectivă, aceeași persoană purta uniformă de -a noastră –avînd la manta epoletii de locotenent-colonel de geniu și la vestonul de fresco (!) epoleți de maior inginer — cum poate fi interpretat?
Locotonent-major Cristian Costache: Ca ofițer de control și comanduire, asigurăm traficul în sediul ministerului. Era acalmie, liniște deplină. Nu fusesem preveniți de sosirea A.B.I.-urilor. Primul care le-a zărit — “două mogildete” între tancuri — a fost colegul meu Radu Dragoș, căpitan post-mortem. A fost împușcat în seară de 24 decembrie…
Ce zic tanchistii?
–Domnule căpitan Gheorge Tănase, sînteți comandantul companiei de tancuri care, în acea noapte ocupă dispozitiv de lupta în față Centrului de Calcul. Ce s-a întîmplat, de fapt?
–În primul rînd, am fost total surprinși de venirea — la orele 0,10 — și stăționarea celor două A.B.I.-uri între tancurile noastre. Începînd cu noi — cei din linia întîi — și terminînd cu grupa centrală, care conducea acțiunile în sediul M.Ap.N. Nu am fost în nici un fel avertizați, nu ni s-a comunicat semnele de recunoaștere și cooperare. N-am deschis focu de îndată ce i-am remarcat — cumne acuză doamna ziaristă. Între venirea lor și deschiderea focului a trecut aproape o jumătate de ceas! Inițial ni s-a ordonat să așteptăm pînă se vor face cercetări. Prin stație am auzit că cei din A.B.I.-uri au raportat că sînt trimiși de un oarecare maior Român de la F.G.M.S. (Din cîte am înțeles acest ofițer nu există). Ni s-a cerut să vedem ce-i cu ele și, la nevoie să procedăm conform situației în care ne aflăm, adică de lupta. Nu a fost nici eroare, nici crimă. Noi am tras fiind convinși că nu avem de-a face cu prieteni…
–În afară de modul –interpretat că suspect–, în care au pătruns în dispozitivul dumneavoastră, ce dovezi mai aveți?
–Faptul că, la țeavă unuia dintre tancuri, tablă de protecție a fost ruptă în două locuri, trei din pistoalele mitralieră pe care le-am “capturat” (cu țeavă scurtă și încărcător de 20 cartușe) aveau țevile afumate, turela tancului de comandat de locotenentul maior Vasile Barbu a fost blocată, iar dimineață plutonierul Butoi a găsit pe tancul sau un pistol mitralieră și o lanternă de semnalizare…Cît despre dotare, să nu-mi zică mie cum am citit într-un ziar de mare tiraj– că era jalnică, în nivelul armatei. A două zi, am recuperat, din cele două autoblindate, radiotelefoane Telefunken, veste antiglonț, pistoale de 9 mm, pumnale, binoclu cu infraroșu — care pentru noi constituiau noutății absolute. Și, pentru că tot am fost provocați, să va mai spun ceva. Dimineață, cînd l-am întrebat “de ce ai tras, mă?” unul dintre cei trei supraviețuitori, pe care i-am găsit în blocul de vizavi mi-a răspuns: “Ce p. măți, și eu execut același ordin că și ține!!!” E clar că nu au venit că prieteni!
–În Zig-Zag, sub o poză, stă următoarea explicație: “A.B.I.-îl după ce s-a tras în ei cu tunul”…
Locotenent Liviu Lița: Nu mă mai miră nimic, din moment ce o ziaristă se amestecă în probleme de armament și muniție. Noi o informăm — dacă vrea, într-adevăr, să știe adevărul — că greutatea unui proiectil nu este cu mult sub 20 kilograme, iar viteză cu care părăsește țeavă depășește 800 pe secundă. în asemenea condiții — avînd în vedere și distanță mică de tragere — A.B.I.-ul ar fi fost făcut praf. Dar noi nu am folosit tunul pentru că, la cîțiva pași, erau blocul de locuințe…La fel de gogonată este și minciună că am fi tras cu mitralieră de 12,7 mm. Folosirea acesteia presupune ridicarea deasupra turelei, ori nimeni nu era nebun să pună în pericol viață servantiilor, atîta vreme cît teroriștii mișunau prin blocurile de peste drum![39]
And again, back to the civilians in the neighboring buildings.
Partea civilă
Trei din membrii celor două echipaje, rămași în viață s-au refugiat în blocul A.1., la scară B. Redăm mai jos ce ne-au declarat două dintre locaterele imobilului:
Maria Șincai (apart. 34): În jurul orei 02,00 am auzit că în ușa a bătut cineva, nu tare, tare. Apoi a sunat. nu am răspuns. Jos se trăgea. Numai cînd a început să piriia am deschis. Pe prag — lac de sînge: erau trei oameni în niște uniforme mai deosebite, un fel de combinezoane kaki, unul singera la stomac și picior. Am aflat că a mai rămas unul rănit în mijlocul străzii, și carea ajutor, dar fiind mai corpolent, nu l-au putut trage. Ne-au rugat să ștergem sîngele de pe scare spunînd: “ăștia de jos știu că sîntem aici și ne iau că din oală.” Am întrebat dacă există posibilități — pe la subsol sau prin pod — că să poată părăși blocul pe partea cealaltă. Nu știu cînd au ascuns pistolul sub covor. Băiatului meu i-au cerut haine civile. Unul din ei, Romică a telefonat de vreo două ori, la șeful lor, probabil. Au și primit un telefon. La un moment dat, spre dimineață, spune cam așa: “Ce faceți, domnule, cum ne scoateți de aici, că ne fac praf? Ei ne-au luat drept alții”… “Să știți că sînt foarte bine pregătiți. De la Favorit la poartă de intrare sînt tancuri pe amîndouă părțile. Ne-au făcut zob”…
Stela Baila (apart. 25): Dimineață, eu am cules două pistoale de pe scări și le-am predat tanchiștilor. Cînd băiatul doamnei Șincai a coborît (în pijama), eu am anunțat armata că avem “oaspeți”. Apoi, au venit militarii, i-au ridicat. unul din cei trei ne-a zis rîzînd: “O să vedeți, sîntem armata, sîntem români, nu teroriști.”
În loc de concluziile, să redăm și opinia unui alt martor ocular, locotonent-colonelul Vasile Tintas: Știm acum, că U.S.L.A. era o unitate formată în principal din cadre din foarte buni profesioniști. Ei trebuiau să-și dea seama că aici vor întîlni tot profesioniști. Or, prin modul în care s-au comportat, chiar în Variantă că au fost chemați — și au făcut dovadă celui mai pur amatorism, dacă nu este vorba de altceva. Pentru că toată conduită lor — începînd cu părăsirea cazarmii de către șeful de stat major într-un moment în care comandantul unității lipsea, apoi stingerea farurilor etc. – a contrazis modul firesc de acțiune. Așa că în nici un caz accidental nu a fost generat de trupele aflate în dispozitiv.
Deci lucrurile nu stau așa de simplu, pe cît încearcă să le prezinte doamna Băcescu. Declarațiile redate mai sus iscă o mulțime de întrebări. Cei patru uslași care au supraviețuit — locotenent-major Romulus Girz, plutonierul Petre Gainescu, sergenții-majorit Ștefan Soldea și Ionel Păduraru — sperăm să ne fie în curînd interlocutori.[40]
And in closing, bringing us full circle, Floca and Stoica, in recounting what they heard from the civilian inhabitants of the blocs surrounding the Defense Ministry, begin to reveal to us how it was that in 1990 the revisionism of the USLA incident and of the broader diversion/terrorism unfurled and came to take hold.
DIVERSIUNE ŞI INTIMIDARE.
Nu ne vine să credem! Deşi a trecut peste o jumătate de an de la consumarea evenimentelor, oamenii sînt speriaţi. Este vorba de locatarii celor trei blocuri–A1, A2, B3–dispuse în faţă Centrul de Calcul al M.Ap.N. În urmă cu cîteva săptămîni, erau deschişi, răspundeau la orice întrebare, relatau faptele, împrejurările extrem de grele prin care au trecut, iar acum sînt prudenţi, reţinuţi, temători. Mai mult, o doamnă–cu mînă pe inimă şi vocea tremurîndă–ne sfătuieşte să o lăsăm baltă, că riscăm prea mult…
Ce s-a întîmplat de fapt? În ultima vreme, pe la uşile unor apartamente, au bătut cîteva…persoane de bine, care, cu destulă discreţie–şi subtitlitate–s-au străduit să le explice oamenilor cum s-au petrecut, cu adevărat, lucrurile în perioada 22-25 decembrie 1989. De exemplu, în blocul A.1, apartamentul 27, o doamnă–bănuită de a fi avut, în trecut, relaţii cu
securitatea de trist renume–le a sugerat gazdelor cum să înterpreteze ,corect’ incidentul cu cele două A.B.I.-uri din noaptea de 23/24 decembrie.
Alţi vizitatori n-au avut nici măcar inspiraţia de a-şi disimula identitatea (sau poate că chiar asta au făcut). Domnilor, mie să nu-mi daţi numele la ziar, ne roagă alt locatar. Am avut destule necazuri cu securitatea. În 21 mai, a fost la mine un maior de poliţie, Popescu zicea că-l cheamă. S-a interesat despre teroriştii care au tras din blocul nostru. I-am spus că, dacă vrea să lovească în armată, nu are nici o sansă: au tot adevărul îi voi spune. În final mi-a adresat o rugăminte: să nu stie cei de la armată de vizita lui… A revenit peste 2-3 zile, dar mi-a fost frică să-i mai deschid…”
Cine-o fi misteriosul maior şi de ce păstrează atîta discreţie? Se pare însă că persoanele cu pricina manifestă un mare interes pentru blocul B.3. Domnul Stancu Vărzan are mai mult curaj.
–Dumneavoastră nu ştiţi ce nopţi de coşmar am trăit noi: se trăgea şi din faţă şi din spate, de la gunoaie. Totul a început în 22 decembrie, pe la orele 22.00: la început se auzeau focuri izolate. Apoi–ca la război. Numai în baie ne simţeam oarecum în siguranţă. La un moment dat, am şi rîs. Fata mea a plecat pîna la bucătărie şi, cînd s-a întors, ne-a spus să fim liniştiţi că, de sus, de
pe bloc, trage o mitralieră şi ne apără! Era vorba, de fapt, de o puscă-mitralieră, care executa foc spre Centrul de Calcul…Şi de pe casa scărilor s-a tras, în aceaşi direcţie. Teroriştii au încercat să intre la mine în apartament, dar noi avuseseărm grijă să blocăm uşa cu un cuier greu. Sînt bolnavi ăştia care vor să ne convingă că a tras armata în noi şi că, de fapt, nici nu au existat terorişti. Dar i-am auzit discutînd precipitat, tropăind: în jurul blocului, pe scări, pe acoperiş.
În acelaşi bloc, stăm de vorbă şi cu soţii Florica şi Gheorghe Petruţ. Sînt revoltaţi.
–Au fost la noi doi civili, spune doamn. Ne-au fluturat pe sub nas nişte legitimaţii, din care am reţinut că sînt de la miliţia din Turnu-Severin. Cînd noi am întrebat cine a tras, ei ne-au informat: “armata a tras.” Bine, dar în armată cine a tras?–am continuat noi–doar în parcul din faţă blocului au fost impuscaţi studenţi militari. “Au tras unii în alţii”–ni s-a răspuns.
Şi în încheiere, gazdele noastre ne avertizează:
–Fiţi cu mare băgare de seamă, domnilor ofiţeri. Ăştia au tot interesul să vă
compromită!!!
Deci ,băieţii’ lucrează. Fără voie ne gîndim la povestea cu lupul care se întoarce la locul unde a mîncat o oaie. Şi a criminalului care se întoarce la locul faptei…[41]
[1] http://www.mpublic.ro/ro/content/c_18-12-2017-11-12.
[2] General Magistrat Dan Voinea cu Romulus Cristea, „Toţi alergau după un inamic invizibil,” România Liberă, 22 decembrie 2015, http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/toti-alergau-dupa-un-inamic-invizibil-58783.html
[3] Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar în perioada 1990 – 1994, în cauze privind evenimentele din decembrie 1989, pp. 304-305, https://mariusmioc.wordpress.com/2010/01/28/diversiunea-radio-electronica-o-opinie-a-parchetului-militar/; the second paragraph is also excerpted in its entirety in Ioan Itu, „Masacrul din decembrie ’89: Concluziile Procuraturii,” Tinerama, 11-17 ianuarie 1995, p. 5. That the issue of the existence of the radio-electronic diversion had shifted between December 1992 and December 1994 can be seen by comparing the above quote with the excerpt of the 1992 Military Procuracy report (“2. Diversiunea radio-electronica”) published as Mirel Curea, „PLANUL DIVERSIUNII DIN DECEMBRIE,” Evenimentul Zilei, 25 decembrie 1992, p. 3. To the extent that the 1994 “opinion” by the Military Procuracy suggests that such a diversion may have existed, it clearly wishes to suggest that higher levels of the military were responsible for disinforming lower levels of the military, intentionally: “În ceea ce priveşte intoxicarea anumitor eşaloane ale armatei a rezultat că, în numeroase cazuri, aceasta a pornit dinspre structurile superioare către unităţile operative inferioare.”
[4] Ioan Itu, „Enigme si false enigme ale Revoluţiei,” Adevărul, 21 decembrie 1994, p. 3.
[5] Ioan Itu, „Masacrul din decembrie ’89: Concluziile Procuraturii,” Tinerama, 11-17 ianuarie 1995, p. 4.
[6] Vezi „Hotârarea ICCJ – confirmare redeschidere Dosarul Revoluţiei” 13 iunie 2016, http://www.asociatia21decembrie1989.ro/index.php/2016/08/22/comunicarea-hotarari-penale-privind-redeschiderea-dosarului-revolutiei/
[7] Vezi, de exemplu, Radu Ciobotea „Teroriştii au tras. Unde sînt teroriştii?” Flacăra nr. 8 (21 februarie 1990), p. 8; Horia Alexandrescu, „Misterele de la Boteni (IV): Faţă în faţă cu ,Războiul Electronic’,” Tineretul Liber, 18 martie 1990; Brînduşa Armanca, „Recuperarea Azurului,” Orizont (Timişoara), nr. 12 (23 martie 1990), 3.
[8] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 12 (21 martie 1990), p 1; p. 4.
[9] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 13 (28 martie 1990), p. 1.
[10] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 22 (30 mai 1990).
[11] This is based on the idea in psychological warfare that you bombard the enemy with information that you are going to blow up bridge x, in the hope that in part they will get demoralized and will actually cede bridge x without a fight and without you having to blow it up…then you enter the territory and take it over with ease.
[12] (Col.) Gheorghe Eftimescu in dialog cu Angela Bacescu, „Adevărul—A fost prima victima a evenimentlor din decembrie 1989. Cine a tras în noi după 22 (II),” Europa (Est/Vest) nr. 159 (18-24 ianuarie 1994), pp. 6-7. Needless to say, Eftimescu’s answer on this issue and others was not the expected or desired one by his interviewer, as Europa and Angela Bacescu heavily argued that those responsible for the chaos and violence of December 1989 were external, be they from Est or Vest (the Ialta-Malta theory).
[13] Mirel Curea, „Planul Diversiunii din Decembrie,” Evenimentul Zilei, 25 decembrie 1992, p. 3.
[14] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 14 (11 aprilie 1990), p.3.
[15] It is interesting to read in this regard what Radu Borcea—in December 1989, şeful biroului de luptă electronică din cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare—claimed in 2011 in Adevărul: „Generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei, a primit, prin februarie 1990, nişte resturi dintr-un reflector poliedric găsit în zona Timişoara. Mi l-a pus mie în braţe, să mă ocup de el. L-am luat şi l-am reconstituit. Era un schelet de lemn îmbrăcat în staniol, care e o suprafaţă bună conductoare electric. În orice poziţie îl vede o undă electromagnetică, acest reflector poliedric o trimite înapoi. Exact ceea ce se întâmplă cu ţinta aeriană. Astfel de dispozitive au umplut radarele de ţinte în decembrie 1989. Au apărut din astea cu zecile, mai ales noaptea, când era mai greu de stabilit dacă e sau nu e ţintă reală. Şi apariţia lor pe radar a fost interpretată drept un atac masiv al aviaţiei inamice.” Vezi http://www.adevarul.ro/actualitate/Diversiunea_radioelectronica-_sovieticii_sau_americanii_0_490751545.html.
[16] Lt.-Col. Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 15 (11 aprilie 1990), p.3.
[17] Lt.-Col. Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 19 (9 mai 1990), p. 2.
[18] Lt.-Col. Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 23 (6 iunie 1990), p. 3.
[19] Lt.-Col. Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 22 (30 mai 1990).
[20] See Nicolae Deca’s interview in the 1993 documentary The Last Day by Arnaud Hamelin. Deca recounts Ceausescu’s words at approximately min 5:17 in the version available online as of October 2018 at https://www.youtube.com/watch?v=qBrHOg2Ih4w.
[21] See Nicolae Decă cu Petre Mihai Băcanu, „Ceaușescu nu s-a gândit să fugă din țară,” România Liberă, 23 decembrie 1993, p. 15; Decă also refers in this interview to “când eu am spus că nu merg să organizez rezistență.”
[22] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 22 (30 mai 1990).
[23] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 22 (30 mai 1990).
[24] Locotenent-colonel Alexandru Bodea, „Variantă la Invazia Extratereştrilor,” Armata Poporului, nr. 21 (23 mai 1990), p. 3.
[25] Lt. Col. Fănică Voinea Ene, „Brăila în zilele revoluției (11),” Libertatea (Brăila), 19 decembrie 1991, p. 1; p. 3; this fascinating and illuminating series was also published in Armata Poporului roughly around the same time.
[26]Colonel (r) Gheorghe Eftimescu, interviu 23 martie 1992, „Un ,Joc de Război’ Ciudat,” Europa (Est/Vest), nr. 78 (iunie 1992), p. 8.
[27] Colonel (r) Gheorghe Eftimescu, interviu 23 martie 1992, „Un ,Joc de Război’ Ciudat,” Europa (Est/Vest), nr. 77 (mai-iunie 1992), p. 3
[28] Col. (r) Gheorghe Eftimescu in dialog cu Angela Bacescu, „Adevărul—A fost prima victima a evenimentlor din decembrie 1989. Cine a tras în noi după 22 (II),” Europa (Est/Vest) Nr. 159 (18-24 ianuarie 1994), pp. 6-7.
[29] Lt. Colonel Tudor Alexandru și Căpitan Nicolae Catană, “Lupta de rezistență în cadrul războiului de apărare a patriei. Particularități ale participării unităților centrale și teritoriale de securitate la organizarea și ducerea luptei de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic,” Securitatea, nr. 85 (martie 1989), pp.25-34, at http://www.cnsas.ro/documente/periodicul_securitatea/Securitatea%201989-1-85.pdf.
[30] Constantin Paisie, interviu cu Marius Tucă, “Ceaușeștii au crezut că o să-I salveze cineva,” Jurnalul Național, 18 martie 2004, http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/ceausestii-au-crezut-ca-o-sa-i-salveze-cineva-71314.html.
[31]Dinu Ispas, „Băneasa–Comedie mută ’90” Expres, iulie/august 1990.
[32] „Hotârarea ICCJ – confirmare redeschidere Dosarul Revoluţiei” 13 iunie 2016, http://www.asociatia21decembrie1989.ro/index.php/2016/08/22/comunicarea-hotarari-penale-privind-redeschiderea-dosarului-revolutiei/
[33] „Hotârarea ICCJ – confirmare redeschidere Dosarul Revoluţiei,” 13 iunie 2016, http://www.asociatia21decembrie1989.ro/index.php/2016/08/22/comunicarea-hotarari-penale-privind-redeschiderea-dosarului-revolutiei/
[34]Valentin Raiha, Revoluția Română și Jocul Serviciilor Secrete, (Baia Mare: Euxinus-Impex, 1994); Gheorghe Rațiu, „În România nu a fost nici un terrorist,” Expres Magazin (9 ianuarie 1992); Nicolae Pleșiță, interviu cu Viorel Patrichi, „Venise Sfârșitul,” Lumea Magazin, august 2001.
[35]„Colonelul Ardeleanu Contraatacă,” Gheorghe Ardeleanu cu Angela Băcescu, România 1989. Din Nou în Calea Năvălirilor Barbare (Cluj-Napoca: Editura Zalmoxis, 1994), p. 116.
[36] Angela Băcescu, „Crime care nu se prescriu,” România 1989. Din Nou în Calea Năvălirilor Barbare (Cluj-Napoca: Editura Zalmoxis, 1994), pp. 154-155.
[37]Maior Mihai Floca și Căpitan Victor Stoica, „Unde sînt teroriștii? PE STRADĂ, PRINTRE NOI (II), Armata Poporului, 27 iunie 1990, p. 3.
[38] Maior Mihai Floca și Căpitan Victor Stoica, „Unde sînt teroriștii? PE STRADĂ, PRINTRE NOI (II), Armata Poporului, 27 iunie 1990, p. 3. The Le Point article referred to is Radu Portocala et Olivier Weber, “Les cinq actes d’une manipulation,” Le Point, 922, 21 mai 1990.
[39] Maior Mihai Floca, “Crimă?!” Armata Poporului, nr. 23 (6 iunie 1990), p. 3.
[40] Maior Mihai Floca, “Crimă?!” Armata Poporului, nr. 23 (6 iunie 1990), p. 3.
[41] Maior Mihai Floca și Căpitan Victor Stoica, „Unde sînt teroriștii? PE STRADĂ, PRINTRE NOI (II), Armata Poporului, 27 iunie 1990, p. 3.
Clip Ref: BSP271289002 0
Roland O. Thomasson, PHD 